miercuri, 3 martie 2010

despre cum cad stelele sau îngheţul vederii

- Ce faci? De ce nu eşti acasă la ora asta?
- Îmi place să privesc stelele. E ca şi cum aş privi în ochii oamenilor.
- Nu vorbi prostii …
- Îmi pare rău, n-am vrut să te supăr cu nimic.
- Şi ce vezi tu în stele?
- Uneori văd Universul, alteori nu văd nimic.
- Universul e infinit, ştii asta …
- Ştiu. Oamenii pot fi şi ei infiniţi.
- … atunci când nu vezi nimic, cum sunt stelele?
- Atunci nu sunt stele pe cer.
- Şi când strălucesc?
- E ca atunci când spui unui fluture să zboare şi nu o face. Sau ochilor le ceri să plângă şi nu vor.
- Fi mai explicită, te rog…
- Stelele strălucesc doar în întuneric. Fără de el, nu poţi vedea frumuseţea lor. Aşa şi cu oamenii: spune-le să deschidă ochii, cere-le să te priveasca adânc în ei, şi încearcă să citeşti ce ascund dincolo de aparenţe. Uneori doare, dar cu timpul trece şi te obişnuieşti. Nu-i privi în ochi prea mult pentru că vei orbi şi n-ai să mai vezi nicio stea pe cer. Priveşte-i atât cât simţi. Apoi abandonează-i şi nu te mai uita niciodată în urma ta.
- Ce se-ntamplă dacă, totuşi, uit asta?
- Atunci vei vedea ca exista şi cer senin fără pic de stea pe el. Cerul ăsta e al meu.
P.S: Uneori, când ninge, îmi închipui că plouă cu stele. Doar aşa le pot vedea.

Sursa

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu